miercuri, 7 octombrie 2009



"Sunt Costin. Poate un tu, un EL, care caută şi se caută. Povestea mea e povestea unei căutări. A unui ideal. Fiecare îşi construieşte drumurile sale, şi fiecare face alegeri care îi influenţează, mai târziu, viaţa. Totul a început într-o noapte. Când am avut un vis, Am văzut, simţit, perceput pe cineva pe care nu cunoscusem încă. Trăsăturile EI s-au imprimat adânc în conştiinţa mea. A doua zi am ştiut că o visasem pe EA. Pe cea care îmi e sortită. Care m-ar putea clădi. Sau dărâma. Atunci mi-am dat seama că există mai multe ele dar o singură EA. Cu toate astea, am fugit. Am alergat în braţele tuturor femeilor pe care le-am întâlnit în cale, căutând-o. Aşa am devenit Ultimul Super Erou. Un erou modern, fără cal şi sabie. Un "zburător" cu foc în priviri care le face să viseze. La ce? Nici ele nu ştiau. Le minţeam, le minţeam atât de frumos... sau poate se minţeau singure. În mintea mea, figura EI şi senzaţia din vis rămăseseră ca o trăire din trecut pe care nu o mai puteam uita. Am căutat-o în altele. Două ţâţe bronzate au încercat să-mi demonstreze că superfemeile există. Credeam că e un mit, dar era doar o iluzie. Care s-a spulberat la fel de repede cum a apărut. Motivul? Oare aveam nevoie de motive? EA îtârzia să apară. Aşa că m-am refugiat în braţele altei fete. Întregul meu univer interior a devenit al ei. Dar gândurile ei erau îndreptate spre ea însăşi. Îi plăcea să arunce, în joacă, cu sentimente, senzaţii şi idei egoiste, măşti care zâmbeau atât de larg...Am plecat iar. Am renăscut în braţele altora, mai puternic ca niciodată. Ultimul Super Erou se afla în mine. Devenisem o proiecţie a speranţelor tuturor femeilor pe care le întâlneam. În sufletul meu crescuse deja un furuncul. Şi anii au trecut. Egoista s-a întors şi întregul ei univers interior era îndreptat spre mine. Însă ochii mei se uitau de în altă parte. Am crezut că o pot clădi pe EA din senzaţiile de ploaie şi soare oferite de două femei. Atunci mi-am dat seama că numai EA, singura, poate să facp sa plouă într-o zi cu soare. Ştiam că, probabil, nu căutasem unde trebuie şi că va trebui să o caut cu adevărat. Asta s-a întâmplat într-o zi care mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Şi nici măcar nu o căutasem. A venit EA singură. Vorbea foarte mult. Prea mult. În mintea şi vocea ei era o avalanşă de gânduri şi idei care mă învăluia. Am simţit-o în mine. Nu ataşată de mâna mea ca celelalte. Îmi plăceau foarte mult ochii ei, sfârcurile ei, visele, gândurile, felul cum păşea în viaţă. Uşor timidă, dar extraordinar de puternică. A existat şi un moment de pierdere. Să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu un pui paranoic lângă tine nu e uşor. Sunt sigur că mulţi au trecut prin asta, fie că îi cheama Cosmin sau Adrian, toţi s-au trezit, la un moment dat, în situaţia asta. Aşa că m-am pierdut. Am început să fug. Atunci, în paharul EI de tristeţe au început să curgă lacrimi. Picături de lacrimi. Care se aflau în EA din totdeauna. Aşa îi spuneam: Picătura sunt eu, şi am fost în tine dintotdeauna. Existenţa ei se afla la graniţa dintre ceea ce credea despre viaţă şi ceea ce i se întâmpla cu adevărat. Era foarte frumoasă, geloasă, prea deşteaptă. Ochii, ochii aceia se pierdeau în mine. Şi eu în ei. Numai că, dacă ţii o pasăre prea mult în colivie va dori să iasă. Iar eu nu aveam de gând să-i dau drumul din mână şi din mine. Aşa că a plecat. În ziua când a fugit viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Iar EA, a rămas ca un tatuaj făcut la beţie. Pe care refuzam să-l şterg. Atunci mi-am dat seama. Dragostea mea o distrugea. Şi oamenii au aşa o predilecţie de a distruge din prea multă iubire... Şi noi ne iubisem mult. Mult prea mult. Mi-am luat rucsacul în spinare şi am plecat. Unde am văzut cu ochii. Să scap de EA, de imaginea EI, de tot ce se întâmplase cu noi. Fugeam de noile amante şi în acelaşi timp cu ele. Să scap de frustrări. Să scap de mine. Nici nu ştiam unde merg. Dar mergeam. Tot ce vroiam era să o uit. Ce a rămas în urmă? Poate Eroul. Poate şirul acela interminabil de femei pe care le-am minţit atât de frumos şi care se hrăneau cu mine. Cu minciunile şi cu visele din mine. Dar oare exista un final? Un Final (im)posibil? Oare la capătul acestui drum între mine şi mine va apărea EA? Căutarea mea a început când m-am născut şi poate că nu s-a terminat niciodată. Sau poate că s-a încheiat deja."


Ţapinarii, Naraţie - Ultimul Super Erou

marți, 6 octombrie 2009

Picătura

Ai simţit vreodată că ce e în jurul tău circulă prin tine?
Copacii din Cişmigiu se plimbă haotic prin urechile tale, iar cântecul vrăbiilor îl auzi din propriu-ţi stomac.
Respiri seva frunzelor şi gândeşti ca o creangă de nuc :)
Băncile din Cişmigiu, băncile verzi...
Închizi ochii şi eşti o cărămidă de sute de ani, eşti o cetate. Îdrăgostiţii se sărută pe tine, ore în şir, îşi promit că o să vadă lumea împreună. Ai fost îndrăgostit de o mie de ori, o dată cu ei. Au căzut lacrimi pe tine, şi ai plâns de o mie de ori o dată cu ei şi cu ele (picătura sunt eu şi am fost în tine dintotdeauna*). Ei au murit şi au înviat unul în celălalt, iar tu ai fost sub ei, şi te-ai sfărâmat, iar apoi ai renăscut din nou, exact ca ei, de mii de ori.
Fugi prin nisip, şi te transformi într-un grăunte. Ţi-ai zderlit genunchii de milioane de ori, şi ai văzut pentru prima oară cerul de mii de ori :)
...ai văzut pentru prima oară cerul de mii de ori, how beautiful is that? :)
Ai fost în parc atunci când nu e nimeni. Atunci când e frig, frig de tot şi abia începe să răsară soarele. Ai văzut cum se formează roua. Ai văzut cum adorm lebedele nerge, şi te-ai îndrăgostit de ele. Ai simţit cum începe să plouă şi cum se opreşte ploaia, cum plouă din ce în ce mai mărunt, după care doar se opreşte, e un mister cum niciodată nu poţi să-ţi dai seama când o să cadă ultima picătură :)
Cum ar fi să ştii toate poveştile de dragoste din lume? De fapt nu să le ştii, să le trăieşti... Să zbori, să te cunoşti, să visezi, să speri, să plângi, de sute de miloane de ori, şi niciodată să nu fie la fel. :)
Vreau să fac cunoştiinţă cu răsăritul săptămâna asta, uraţi-mi noroc. :)
*Ţapinarii, Picătura, Ultimul super erou.

luni, 5 octombrie 2009

Teatrul de improvizaţii

Bună. Numele meu este Maria, şi azi am vrut să merg iar la teatru, dar lumina era stinsă.
Eu am văzut lumea chiar dacă nu am ieşit niciodată din cartierul Drumul Taberei (unde e mereu toamnă). Am văzut-o de multe ori, la teatru.
Prima oară când am descoperit teatrul mă plimbam prin nisip. Şi deodată am început să urc scările. "Bună seara, domnişoară, îmi permiteţi să vă arăt lumea?" Am ajuns într-o sală mare. Eram sus, pe scări şi jos se vedeau luminile oraşului. Am văzut atunci o bătrână care, în ziua de Crăciun, nu avea cozonac.
De atunci m-am dus mereu în clădirea de nisip al teatrului. Avea o cortină mare şi grea. Şi roşie. Am văzut multe piese şi adeseori ieşeam confuză de acolo. De multe ori nu înţelegeam subiectul, dar de cele mai multe ori îmi scăpau personajele, aproape în totalitate. Se întâmpla să ies de acolo cu totul altfel decât intrasem. Mintea mea era atât de răvăşită de ceea ce tocmai văzusem, încăt îi lua chiar zile în şir să îşi recapete liniştea de dinaintea spectacolului, căci indiferent de ce trăisem până atunci, când urcam scările de nisip nu mă gândeam la nimic. Mintea mea era ca un rezervor gol, iar teatrul o umplea cu piesa din seara aia. Apoi drumul spre casă era cel mai agitat. Toate zburau haotic prin capul meu, se loveau de cutia craniană ricoşând din ea şi lovindu-mi ce nimereau: creierul, osul frunţii, tâmplele, mecanismul intern al urechii, reuşind uneori chiar să mă facă să-mi pierd echilibrul sau să respir mai greu şi mai repede.
Azi am vrut iar sa merg la teatru. Nu am mai fost de atâta vreme, ba chiar am crezut că cortina mare şi roşie mi-a uitat chipul. Am fugit stângaci prin nisip până la locul meu dintodeauna. Acolo unde chipul ţi-e luminat iar restul corpului îţi rămâne în totalitae umbrit. Atunci brusc mi-am dat seama că am întârziat.
Acum sunt în atobuz. Îmi privesc chipul reflectat în fereastra scăldată în lumina verde, bolnăvicioasă şi mă grăbesc să ajung la teatru. La teatrul de improvizaţii cu participare din partea publiculi.

joi, 1 octombrie 2009

Cântec de iarnă

Eşti atât de frumoasă, iarna!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului...
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.


N.S.

joi, 24 septembrie 2009

Ascult...

Clasa IX E -sezonul 3-

Timpul curgea ca printr-o sita atât de fina ca parca nici nu curgea de fapt. Acum e cu doi ani mai târziu :) Sunt atât de departe, abia ma vad, o silueta negricioasa printre copacii uriasi. Abia mi se disting trasaturile, iar trairile pultesc în jurul meu.
Ferestrele. Tencuiala. Varul de pe pereti. Placile mari de faianta. Dulapurile. Balamalele de la usa. Îmi povestesc întâmplarile prin care am trait, iar eu le ascult fascinata, sa nu ratez vre-un detaliu. Figuri plutesc prin jurul meu. Si ele îmi povestesc si astfel îmi devin din ce în ce mai cunoscute. Îmi place sa aflu despre mine. Si aflu în fiecare zi, sti, nu le mai tace gura. De asta îmi place sa ratacesc pe holuri, sa urc si sa cobor scari doar pentru a ajunge la un alt etaj si sa aud despre o alta bucatica de mine.
Si Nichita îmi vorbeste, si îmi place grozav sa-l ascult. Îmi spune unele chestii care miros atât de puternic a vise... Vai, si despre vise îmi place tare mult sa ascult. "Timp suspendat, tie, copilarie, vazduhu-ti lingea talpa si gleznele." Vise catarate prin copaci. Vise sarind prin ploaie. Vise cu miros de cozonac. Vise care se joaca cu pisici. Vise care viseaza...
Îti zic, prin vise nu te poti pierde, întotdeauna e mai e cineva care viseaza si-ti arata drumul bun, prin vise. În lumea asta rea poti sa te pierzi, iar pe aici nu te-ajuta nimeni, îi fiecare pentru el...

luni, 30 martie 2009

Patru roţi la carul mare.

Una, una este luna.

Pentru că noi ne iubim în ciuda unei perspective a eternităţii în focurile iadului.

Două mâini copilul are.

Pentru că noi nu-l înţelegem pe Nichita cu capul, ci cu sufletul.

Trei crai vin din departare.

Pentru că pentru noi, Apeiron zâmbeşte :)

Cinci degete la o mână.

Pentru că noi nu ne căutăm în cuvinte, noi ne căutăm în priviri.

(Pentru că mă simt Fantastic azi.)

"Sunt câţiva morţi în oraş, iubito."

Peste tot lumea moare.
În accidente de masină,la prăbuşiri de avioane.
În incendii, în inundaţii.

Copii mor de foamne.
Bătrâni mor la colţuri de stradă.
Ţigani mor în intersecţii.
Mor în războaie.
Mor împuşcaţi de hoţi, de armată, de amanţi.
Îşi pierd mâini în explozii şi ochi în accidente.

Oameni mor în furtuni, pe mare.
Oameni mor de cancer, de SIDA, de tuberculoză.
Oameni mor pierduţi prin locuri pe care nu le cunosc, muşcaţi de animale pe care nu le cunosc.
Oameni mor departe de casă.

Copii se nasc cu inima slabă, cu plămâni nedezvoltaţi.
Copii se nasc orbi, sau surzi, sau muţi.
Copii se nasc făr-o mână, sau cu picioare lipite.
Copii se nasc dar fără să poată să meargă vreodată.
Copii se nasc în familii fără casă, fară pâine.
Copii rămân fără mamă, fără tată, fără un nume.

În lume bărbaţi îşi omoară soţiile şi copiii cu puşti sau topoare,
profesori îşi pipăie elevele la ore,
fete sunt violate de scârboşi nenorociţi fără scrupule,
copii sunt puşi de părinţi să cerşească.

Pân-acum oameni au murit schingiuiţi, torturaţi, împuşcaţi, biciuiţi.
Cei puternici au ales să-i extermine pe cei slabi.
Cei mulţi, pe cei puţini.

Peste tot lumea moare.

Uită-te în oglindă, te vezi?
Deschide geamul, auzi păsările?
Ieşi afară, poţi să ajungi până la uşă pe picioarele tale?
Ai ce mânca, nu? doar ai calculator.
Ai cu ce să te îmbraci, nu?
Poţi să respiri, poţi să-ţi foloseşti mâinile, ficatul îţi merge cum trebuie?
Uite-te la lume cum moare şi spune-mi, mai poţi să te consideri nefericit? :)

sâmbătă, 21 martie 2009

Protest împotriva cretinizării populaţiei :)

Petiţie
Ne întoarcem în epoca de îmbecilizare şi neutralizare a intelectului?

joi, 19 martie 2009

Liceeni - Scrisoare către Tudor Chirilă

- "Pune-ţi o dorinţă!"
- "Vreau să schimb lumea!" :)

Cine sunt eu? Eu am şaispe ani, ce-am să pot să scriu eu? Ce să vă zic eu care să va schimbe? Ce-am să zic?
Că trebuie să iubim? Că suntem din Dumnezeu, în Dumnezeu? Că credinţa nu are nevoie de dovezi, că dac-am avea dovezi n-ar mai fi credinţă, ar fi încă un automatism cert în creierul nostru îmbâcsit? Ca nu trebuie să plecăm de-aici, să nu, să nu, să stăm, să găsim oameni buni, să facem ceva? Că trebuie să visăm? Nu ştiu, vezi? Nu ştiu ce să le zic. Dar frige, frige ceva în pieptul meu.
Nu vreau să plec de-aici! Nu vreau să fug! Aş vrea atât de mult să schimb lumea. Vreau să învăţ să schimb lumea. Vreau să fac bine, mult bine. Nu-i nimic mai frumos de-atât. Să faci bine. Să iubeşti. E atâta lucru, Doamne, să iubeşti.
Strălucim, trebuie să strălucim.

"Remember when you were young, you shone like the stars."

Shine on you crazy dimond!

Vreau o forţă. Aş vrea să mai cunosc o persoană care să îşi dorească atât de mult asta. Să trăiască pentru asta. Nu vreau planuri, nu acum, nu concreteţe, hei, mai e timp, cel puţin aşa cred, dar vreau sentiment.
O prietenă bună mi-a citit scrisoarea ta. A citit-o în clasă, la ora de dirigenţie. Nimeni nu a zis nimic. Voiam să ţip! Să râd, să plang, să sar, să urlu, "Heeeei, unde sunteţ?" Haide, haide, haide să schimbăm lumea.
De ce idealismul este considerat naivitate?
"O să-ţi treacă."
De ce? De ce să-mi treacă? E în mine, acolo, adânc. Vreau, vreau să fac ceva!
"Asta e! În ţara asta trăim, n-avem ce face. Ce putem să facem noi? Nu vezi că fac ce vor, nu se poate, nu se poate!"
Asta ne omoară, cuvintele astea distrug tot, omoară. Dacă nu s-ar fi putut face niciodată nimic, naiba ştie unde eram, toţi sclavi şi-un scârbos împuţit ne-ar fi condus pe toţi.
Oameni care s-au gândit să schimbe lumea au înnebunit, aşa e, dar cei care au schimbat-o au ajuns sfinţi :)

Tăcere şi resemnare.
Asta vor de la noi. Să credem că nu însemnăm nimic. Totul e atât de mare, vor să ne strivească, să nu mai gândim, să tăcem naibii în văgăuna noastră plină de căcat. Vor să nu ajutăm, să nu iubim, să nu împărţim, să nu facem bine, să nu visăm, să nu credem în nimic. Şi când nu crezi în nimic ajungi un gol, un mare gol. Un rahat de gol. Trăieşti ca un gol şi mori ca un gol. Da, şi mori fără să faci nimic. Fără să ajuţi o bătrână să urce în autobuz, fără să dai un covrig unui ţigănuş din intersecţie, fără să dăruieşi o floare, fără să iubeşti marea, fără să ştii că ai încercat, fără să ai bucuria imensă că ai contat, fără ca cineva să zică vreodată despre tine că ai schimbat ceva în existenţa lui.

Să ajuţi oameni răi să devină buni. Dar nu pentru că sunt răi cu tine, ci pentru că sunt doar răi.

Să te doară tristeţea, nepăsarea.

Atunci când simţi că te doare, dacă laşi numai durerea să te macine, ajungi la depresie şi de acolo inevitabil la resemnare. Nu, asta ar fi groaznic. Resemnare. Să crezi că nu poţi şi să laşi asta să se instaleze atât de bine în tine încât nu mai vezi lumina pe care o emani. Căci luminăm, ştii, diamante, suntem tineri. Asta e atât de frumos. Şi nu numai pentru că putem să dansăm pe mese şi să bem tequilla până ajungem sub ele, ci pentru că acum se poate. Acum lumina e atât de puterincă, Doamne, atât de puterinică.

"În lume guvernează dreptatea!" În timp ce fugeam printre maşini cu o umbrelă roşie în mână am simţit că ăsta e adevărul. Nu minciuna, nu mizeria, nu ipocrizia, nu hoţia, nu nedreptatea. Lumea stă pe umerii intelectualior cu iniţiativă. Doar ăştia îl determină pe Dumnezeu să nu ne radă de pe faţa Pământului ăstuia pe care îl omorâm pe zi ce trece. Cine există cu adevărat? Rahaţii ăştia cu Jaguaru la poartă? Ăştia care nu ştiu decât legile portofelelor lor? Cine face lumea să meargă mai departe? Nu cei cu mintea limpede? Nu cei care vor ceva mai mult?
Să vrei mai mult, mai mult decât cenuşa oraşului astuia care moare, moare dacă nu ne oprim puţin din graba noastră, din tema la chimie, din variantele de bac, din WOW, din vorbit la telefon şi ne întrebăm "Ce naiba vreau eu să fac cu mine?"
Ce vrei? Vrei o casă cu etaj? O piscină? Vrei o maşină mare şi scumpă? De ce? Pentru ce? Ce faci când în tine e mai gol decât în cel mai adânc abis? Ce faci, căci sufletul tău e mai sterp decât cel al unui copil amărât care moare de foame într-un gang din centru şi care nu ştie ce e aia Maserati sau Aston Martin.

Şi poate te gândeşti, dacă e aşa atunci de ce ei ajung la TV, nu acei oameni buni? Poate chiar ca să ne revoltăm noi, să se adune atâtea în sufletele noastre: borduri, Elodia, reforme de învăţământ de căcat, gunoieri cu milioane în bancă, defrişări, autostrăzi împuţite, nenoriciţi care violează copii, bombe atomice, războaie! Poate-s pentru noi să le vedem şi să le aruncăm la gunoi, în nici un caz să le suportăm, să ne obişnuim cu ele.

Azi a nins la noi în cartier :) Vreau să simt tot din jurul meu. Ştiţi figurile acelea ale oamenilor din autobuze, aceia cărora li se citeşte resemnarea, abdicarea la viaţă pe chip. Pentru ei, să-i facem mândrii, să arătăm că existăm pe bune!

Ce pot să zic eu? Oare chiar ce îndrug acum are vre-un efect? Oare? Doamne, vă rog, străluciţi!

Ajută-mă! Pune-ţi o dorinţă :)

*Scrisoarea asta nu e pentru Tudor Chirilă. E pentru voi :)*

Tudor Chirila - Scrisoare către liceeni


"Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul... Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?"

sâmbătă, 14 martie 2009

Domnului profesor Săndoiu


Pentru că e cel mai tare prof de filosofie.
Pentru că ştie că nu ştie nimic.
Pentru că ştie că "când eşti prost nu ştii că eşti prost."
Pentru flauturi şi strana coriştilor.
Pentru că a facut petiţie împotriva uniformelor.
Pentru că ştie că e o tâmpenie ca elevii şi profii să aibă scări separate.
Pentru că urăşte paseismul (i.e. orientare exagerată spre trecut , idealizare a acestuia).
Pentru că iubeşte elevii.
Pentru că de ziua lui cel mai mult îi place să predea.
Pentru că nu îl deranjează dacă mănânci în ora lui.
Pentru că ştie că şcoala trebui să modeleze minţile, nu trupurile.
Pentru că face ce îi place.
Pentru că uită întotdeauna de ceas.
Pentru că hrăneşte pisoii vagabonzi.
Pentru că iubeşte câinii.
Pentru că ştie că dacă nu faci ce-ţi place eşti slugă.
Pentru că nu îşi dă niciodată calendarul înainte.
Pentru că fumează doar 15 ţigări pe zi.
Pentru că mă ascultă când îi zic să nu le fumeze filtrul.
Pentru că inventează cele mai absurde propoziţii şi scenarii.
Pentru că îi plac brazii până în tavan.
Pentru că îl preocupă că nu ai unde să parchezi la capătul "lu' paş'unu".
Pentru că ascultă muzică simfonică în maşină.
Pentru că recunoaşte şi apreciază calităţile morale.
Şi pe cele intelectuale.
Pentru îi place cafeaua tare.
Pentru că are acvariu şi o scoică uriaşă.
Pentru că îşi adoră soţia.
Pentru că îi place să i se spună "profu' ".
Pentru că are o sabie cu care se joacă în bucătărie când predă.
Pentru că ar veni cu o minge de fotbal la şcoală.


Pentru că e Săndoiu şi îmi pare rău pentru cei ce nu-l au/nu l-au avut/nu-l vor avea vreodată ca profesor.

vineri, 13 martie 2009

Ceainăria Cotroceni

Şerbet.
Da.
De când, de când n-ai mai mâncat şerbet? Cu linguriţa şi cu apă?
În Cotroceni au :) Şi o sută de ceaiuri.

Uşurel pe strada Gheorghe Marinescu, aia de la academie către Grădina Botanică, pe un gard de piatră scrie, aşa, foarte discret Ceainăria Cotroceni. Curte plină de fiare, uşă veche, murdară, scări înguste. După o uşă de lemn cu geam te cuprinde, aşa, ceaiul. Te cocoţi pe scara de lemn. Sus, perne. Pe masă o carte cu toate felurile de ceaiuri. Prăjiturele ieftine, un plus. Şerbet (ei, puţin cam moale dar e ŞERBET). Muzica perfectă, alternativ soft rock.

Şi aşa, acolo, sus, lângă un Christmas Tea în februarie, am mâncat din nou şerbet. Dulce. De portocale.
"Unde eşti copilărie cu şerbetul tău cu tot?"

The sky is ours


"Fumatul interzis în tren"
Nu ne pasă, noi ne iubim :)